Caută
  • madalinamargarit

Cand stresul e prea mult

Sau cand idealul si realitatea nu se suprapun si acceptarea de sine poate fi un raspuns #stres

Traim intr-o lume in care nereusita implica o lipsa din partea noastra: nu am facut ce trebuia, nu am facut destul. Traim sub imperiul unei dogme in care suntem fauritorii vietilor noastre, astfel ca un esec, o nereusita, o stagnare este resimtita puternic ca o lezare a stimei proprii. Desi poate fi asa pentru ca nu va trai nimeni in locul nostru, si suntem responsabili de ceea ce facem si cand reusim si cand esuam, totusi hazardul, incontrolabilul vietii face parte din ecuatie. Uneori sa vedem ca nu putem controla totul poate fi greu de acceptat iar si mai greu poate fi sa acceptam ca ceea ce ne dorim, idealul nostru nu va deveni realitate. Poate sa traim ceva similar sau apropiat insa imaginea nu este perfect suprapusa. Poate ca idealul este nepresarat de incertitudine, de invariabila aparitie a Legilor lui Murphy. Suntem atat de optimisti uneori prea optimisti si speram in continuare, cu obstinatie uneori, ca felia de paine nu va cadea cu partea unsa in jos. #ideal #realitate #esec

Suntem atat de optimisti uneori prea optimisti si speram in continuare, cu obstinatie uneori, ca felia de paine nu va cadea cu partea unsa in jos.

Speram ca lucrurile se vor transforma intr-un bine, mai bine, oricum altfel, un altfel mai colorat, mai plin de zambete si bucurie si incantare. Seamana cu ideea conform careia iarba e mai verde in gradina vecinului, doar ca e tot gradina noastra doar ca e alta gradina, nu cea in care traim rutina, cea in care fugim din rutina, pentru a visa la mai bine. Realitatea uneori vazuta in aceasta comparatie va fi aproape mereu cruda, insa ea este doar ceea ce este, factorul variabil suntem noi, cei care putem incerca sa acceptam, nu intotdeauna trebuie sa schimbam. Cine suntem, cat putem, ca poate nu suntem dispusi sa sacrificam ce este nevoie pentru a obtine ceea ce ne dorim. Noi suntem factorul variabil, dar “ne incapatanam” in statornicia modelelor invatate. Incapatanarea nu este constienta si nici modelele de relatie cat si de raportare la realitate. Acestea sunt, cred eu, partial innascute partial invatate in dezvoltare. Stiinta nu a ajuns inca sa ne poata spuna defapt cat suntem de responsabili in faurirea noastra, cat este innascut si cat este datorat mediului. Eu cred ca au ambele o importanta mare, insasi mediul tine nu atat de cei care au contribuit la cresterea noastra cat si la potrivirea caracterelor dintre mediu si noi. Nu tin sa impart vina ci din contra sa ne responsabilizam insa cu masura.

Nu tin sa impart vina ci din contra sa ne responsabilizam insa cu masura.

Acceptarea de sine fara sa ne scada stima de sine este o ecuatie de fizica cuantica probabil, pentru ca este o munca dificila. Sa ne vedem pe noi si ceilalti integral cu bune si grele, sa ascultam critici dar si complimente ca pe descrieri si nu afronturi personale sau ridicari in slava, sa discutam intre noi fara a ne desconsidera sau ataca reciproc, dar deschizand usa curiozitatii in diferenta celuilalt, ascultand cu interes si deschidere o alta versiune sau perspectiva sunt modalitati de fiintare cu care nu suntem atat de invatati. Viata in fuga duce la mecanizarea gandirii, la o organizare instinctiuala catre modele de aparare reactionale, in loc de gradare in reactie, de curiozitate si pus in papucii celuilalt. #acceptare


Asta implica timp, rabdare si o sortare in ganduri, o plecare de la prezumtia de nevinovatie atat in privinta noastra cat si a celorlalti. Am devenit duri in graba noastra atat cu ceilalti dar si cu noi. Si fiind duri cu noi asta se rasfrange si asupra celorlalti. Sa fim mai buni implica si sa fim mai buni cu noi, mai indulgenti si intelegatori.

Craciun fericit! #craciun
353 afișare0 comentariu