Rusinea si vulnerabilitatea sunt doua emotii strans conectate si neplacute. Rusinea apare cand in trecutul nostru am ajuns sa credem ca suntem oameni rai si mai mult decat atat nu credem ca putem schimba asta in vreun fel. Tindem sa ne simtim vinovati fata de lucruri pe care le-am facut si rusinati fata de ceea ce credem ca am putea fi - nu suntem suficient de buni, de destepti, suficient de frumosi, de capabili de a fi iubiti...
Cand suntem coplesiti de rusine, cel mai probabil devenim defensivi si nu reusim sa gandim la cat de prost ne simtim. Incercam sa ne aparam si tot ce vine din exterior percepem ca pe un atac, ne dorim doar sa lovim inapoi, lipsiti de control fata de noi insine. Sau ne facem ca nu vedem bucatile considerate reprobabile.
Actiunile ce duc la vinovatie - cand facem ceva ce stim ca nu este conform propriilor valori, care a ranit pe cineva, putem avea credinta, uneori, ca putem repara. Avem poate si speranta unui final "fericit", in care ne putem cere scuze, repara cumva ceva ce am stricat. Poate avea un efect de emancipare, de incredere cand recunoastem si actionam spre reparatie. Desi si asta poate fi o lectie neinvatata. O credinta ce unora lipseste.
Povara rusinii insa, pare sa creasca exponential cu fiecare experienta rusinoasa, exacerbata de fiecare voce interna din spectrul : "Nu esti bun de nimic", "nu meriti", "nu esti suficient de bun".
Povara rusinii insa, pare sa creasca exponential cu fiecare experienta rusinoasa, exacerbata de fiecare voce interna din spectrul : "Nu esti bun de nimic", "nu meriti", "nu esti suficient de bun". Pare un drum fara iesire, o oala sub presiune fara capac de eliberare, un bulgare de zapada care creste rostogolindu-se.
Rusinea este deseori istorica, sau cel putin cu radacini istorice, si este probabil sa vina dintr-o credinta lunga in propria rautate din care este foarte dificil de iesit. De care uneori nici macar nu suntem constienti realmente. In plus, suntem vulnerabili cand ne vedem, si poate si altii credem ca ne vad insuficienti, incapabili. Iar sa fii vulnerabil este vazut ca o slabiciune.
Impartim emotiile calitativ si recunoastem doar o fateta a lor desi toate au efecte atat pozitive cat si negative.
Impartim emotiile calitativ si recunoastem doar o fateta a lor desi toate au efecte atat pozitive cat si negative. Capul plecat sabia nu-l taie, este un proverb ce arata fata puternica de succes a slabiciunii, a vulnerabilitatii.
A merge la psihoterapie inseamna sa te expui cuiva, sa ai incredere suficienta ca celalat sa vada si partile rusinoase. Este de aceea un proces dificil, in fata caruia uneori incercam sa ne aparam, ascunzandu-ne. Insa este poate si una din rarele sanse pe care le avem de a ne confrunta cu partile noastre ascunse, sa ne cunoastem si intelegem cu compasiune.
Sa fii o ora, doua, trei pe saptamana, in functie de frecventa, fata in fata cu cineva conectat la tine, la fantasmele si emotiile tale poate fi un demers atat satisfacator cat si terifiant. Motivatia catre intelegere si schimbare nu vine se pare decat sub presiunea suferintei. Altfel de ce sa ne expunem unui demers terifiant daca nu pretinde sa ne aduca mai mult decat costul platit emotional pe parcurs?